"Mă doare-n dos de România!
Și de poeți mă doare-n dos..."
Striga un nepoet ciudos.
"Metaforându-și Dos-mania,

Îi vezi pășind ca pe covor -
Când se preumblă pe asfalt.
Stând unul lângă celălalt,
Bând numai apă de izvor

Din cel străin de noi, divin -
Când ape-aceleași varsă-n sete.
I-aș da Saharei, să-i însete,
Reamintindu-le că vin

Din pământene utere
Când mă-sa i-a plodit în chin.
I-aș pune-n falcă de rechin,
O clipă doar, să-i scuture."

Așa striga un nepoet...
Pe-alocuri, este drept, falsând...
Eu stam pe-alături, ascultând;
Văzându-i zbuciumul din piept,

Gândeam că este cu păcat
Să fii strivit, ca sub carâmb,
Gândeam la fel ca omul strâmb,
Că România e ... un dâmb.